E trist ca in toata lumea asta, cainii sunt atat de usor de condamnat la moarte. Poate daca ar accepta toti oamenii faptul ca si ei gandesc sau ca poate si ei au suflet, s-ar schimba lucrurile complet.
Luati de exemplu o civilizatie de oameni care nu vorbeste nici o limba cunoscuta omului de rand. Daca aceasta ar umbla pe strazi sau daca ar lovi alti oameni din cand in cand, ar fi condamnata la moarte? Cainele face parte din aceasta civilizatie, afisand mereu caracteristici asemanatoare cu cele a omului – acea fiinta presupusa rationala. Poate omul este rational – in sensul ala pozitiv si cavaleresc – insa nu tot omul.
In cartierul meu, in zona mea, aveam destui caini, care mai de care mai aparte. Unul era tanar si speriat, schelalaia mereu, altul era seful tuturor, altul era retras si rau, neinteles, samd. Pe o catea am reusit s-o dresez sa deschida clanta usii de la bloc, s-a apropiat atat de mult de mine incat m-a urmat tocmai pana intr-un cartier aflat la o distanta considerabila de locul ei familiar. Sa ne intoarcem la cainele care m-a surprins mai mult decat altii. Ii spuneam „Lăbuş” si era alb tot. El controla totul si era cel mai batran. Maraia la celalalt mai tanar cand schelaleia si am vazut ca se repeta asta ori de cate ori era cazul, deci se vedea ceva uman in acest gest, fara sa-l dreseze nimeni asta. Cu timpul, Labus a imbatranit, desi nu se vedea prea clar. Parca il vedeam mai obosit si deprimat cumva, insa nu eram sigur de nimic. Intr-o zi, a disparut. Unul din cainii nostrii atotprezenti in zona, disparuse si nimeni nu stia unde.
Peste o saptamana, m-am dus undeva, intr-un loc mai retras unde ne jucam mai multi copii. In vale undeva, intr-un loc retras, era Labus, mort. Nu era lovit, nu era ranit, doar mort. A simtit ca moare si a vrut sa se ascunda de restul, care il stiau un luptator si un sef. Nu mi-a venit sa cred, cat de mult a putut sa simta un caine si cat de asemanatori omului sunt si ei.
Intr-o lume normala, nici un om n-ar avea dreptul sa se atinga de un caine in maniera in care o facem noi azi. Intr-o lume normala, cainii ne-ar fi egali ca drept la viata sau cel putin parteneri, ba chiar…prieteni, asa cum cu o mare superficialitate o credem. Nu traim intr-o lume normala.
Ganditi-va si voi la asta! Cati caini n-ati vazut sa se bucure, sa se intristeze, sa planga, sa se sperie sau chiar sa viseze? Daca nici asta nu merita respectat inseamna ca nu ne respectam noi insine propria noastra fire, propriile noastre trasaturi. Alti oameni isi iubesc cainii ca pe proprii copii si in acele cazuri asa si trebuie sa se intample.
O repet si aici. In Romania, solutia curenta, e sa se faca o banalitate simpla, pentru fiecare oras, pentru fiecare zona. Terenuri sunt destule, se poate construi pe suprafata lor centre low-cost pentru gazduirea a sute de caini sau chiar mii. Ce este atat de greu? Pentru ce atatea plangeri si porcarii in presa sau oriunde? E simplu.
Stiu ca am injurat multi caini care musca atatia oameni si copii si poate chiar ii omoara, insa mereu am acceptat ca prima si unica varianta sa fie mutarea lor de pe strazi in centre speciale. Macar atat sa facem pentru caini, sa nu-i omoram.
