Uneori mă ofilesc din cauza inacțiunii, alteori simt ca și cum nu aș avea timp de nimic pentru că am atâtea de făcut.
Zeița Fortuna mi-a dat poate norocul de a mă afla „în treabă” într-o anumită perioadă dar tot ea îmi dă și nefastul agitației continue ce totuși se petrece pe un fundal oprit. Simt uneori, în același timp, că nu mai pot, că vreau atât de multe și că nu mai vreau nimic. Este un sentiment care mă irită, un alergat în reluare, ca în cele mai rele vise ale mele când vreau să fug de un rău dar pasul meu de fapt nu este eficient. Stau imobil și mă agit cu gândul la câte lucruri trebuie să fac și caut să-mi concep un plan pentru fiecare. Nu cred că nu aș putea să gândesc metode de pus în aplicare pentru elementul A, elementul B și alte câteva, dar nu se potrivesc între ele așa că eu doar mă agit repetitiv căutând robotic parcă o soluție până o găsesc pe cea bună. Dar rămân de multe ori în același stadiu de contemplare infernală.
Ce frustrant e să n-ai nimic de făcut sau brusc să ai prea multe de făcut. Poate trăim într-o societate proastă ce nu ne permite echilibrul sau poate ține doar de mine să fiu cumva. Mulți nu ar înțelege ce înseamnă asta. Nu există să o duci bine și să fii pozitiv doar din Ambiție. Am întâlnit mulți mincinoși ce pretind asta iar mulți din ei nici nu-și dau seama că mint pe alții sau că se mint singuri. Sau cel puțin așa îmi dau ei impresia (mincinoasă și ea cel mai probabil). La fiecare eșec, ei se uită strâmb la oglindă și au impresia că așa trebuie să fie, că eșecul este doar un șut ce le confirmă datoria de a continua. Nu merge chiar așa căci spiritul omului nu poate fi dresat așa mecanic cum pretindem noi obsesiv în Bestseller-e de ocazie. O duci bine atunci când ai condiția și mai ales norocul de a o face!
Așadar, bănuiesc că ține de mine să influențez cumva propriile gânduri și că ține mai mult de noroc să dau de ceva bun în cale. Trebuie să am o atitudine puternică și pozitivă dar nu prea mult! Culmea! Dar nu e culmea. De ce? Căci de fapt, cu o atitudine prea pozitivă, aș putea să locuiesc și într-o casă din carton și să zic că sunt ok sau aș putea să țin de mână cea mai proastă ființă sau cea mai parșivă și să zic că o voi schimba cu timpul sau că viața nu e perfectă și așa fac toți șamd. E o prostie majoră ce facem, să ne mințim singuri atât de intens. Poate asta și fac de alerg pe loc, poate mă mint atât de tare și îmi ignor gândurile repetitive în scopuri ideale sau prostești când de fapt ar trebui să am scopuri ideale dar pragmatice. Poate ar trebui să sting lumina și să opresc muzica…să rămân eu cu mine pentru un timp și să nu mă mai gândesc la altceva decât la un plan simplu, la o stare lejeră. Nici de asta parcă nu am timp…