Nu e prima oară când mă gândesc la asta, nu e prima oară când visez cu ochii deschiși că aș putea să mă întorc în copilărie, având toate cunoștințele acumulate de până acum.
Nu știu sigur dacă e prima oară când visez că fac asta dar s-a simțit…copleșitor. Eram în vis și mi-am dat seama că sunt copil dar că știu de asemenea ceea ce știam la o altă vârstă de unde m-am întors în timp. Nici nu știam ce să fac mai întâi. Una din dorințele mele puternice țin minte că era să-i spun unui prieten bun că se va sinucide și că trebuie să prevină asta, să trăiască mai atent, mai eficient. Dacă s-ar întâmpla asta în realitate cumva, cred că aș fi la fel de debusolat, la fel de nehotărât în fața unor decizii ce mi-ar schimba existența. Uităm de un lucru important când visăm la asta cu ochii deschiși și cu sufletul umflat în piept ce ne dă un tremur anxios: mediul. Mediul contează mult și deseori nu-l poți schimba. Cine spune că poți schimba ceva nu știe nimic sau cel mai probabil uită uneltele cerute pentru așa ceva. Este o luptă mare ce durează ani. Nu mulți suportă asta. Dar poți insista. N-ai altceva de făcut decât să îngenunchezi iar mulți nu au constituția asta. Luptă. Chiar și în ceață, luptă.
Îmi place totuși să-mi folosesc imaginația. Îmi place să cred că aș fi mai sănătos, aș mânca mai bine și m-aș spăla pe dinți când trebuie. M-aș antrena mai bine fizic și poate m-aș ocupa și de un stil de luptă. La conștiința mea acumulată și la nebunia mea ce mi-ar rămâne desigur ca o cicatrice în sistem, n-aș fi călcat în picioare de nimeni. Nici la timpul potrivit n-am lăsat pe nimeni să mă calce în picioare dar m-au afectat rău atacurile lor. De data asta, aș fi mai pregătit. Mai senin și mai hotărât. Aș ști în întoarcerea asta în timp să mă uit în ochii oamenilor. La școală aș avea un avantaj major și toți m-ar aplauda pentru istețimea mea, hrănindu-mi din ego-ul uman. Poate chiar aș învăța să-l mai dizolv cu adevărat, nemaigrăbindu-mă să fiu bun cât mai devreme acum că aș primi un avantaj de la o soartă mistică ce m-ar pune iar în trupul meu de copil. Mi-aș face o freză interesantă de la o vârstă mai fragedă și mi-aș rade mustăcioara rară atunci când trebuie. Aș reciti fără să vreau anumite lucruri și le-aș înțelege mai bine. Aș fi bun la Matematică și n-aș mai supraviețui doar cu medii de 5 sau 4 și apoi un 6.
Aș fi un iubit mai bun dar și unul mai atent. Dar…dacă m-ar plictisi copilele de lângă mine? Dacă de fapt mintea mea matură ar transforma totul într-o nebunie de nedescris? Dacă psihicul meu încărcat mi-ar obosi corpul meu tânăr? Nu cumva fix această lipsă de experiență și fix această naivitate a vârstei ne dă energia și pofta de viață pe care am avut-o cu toți ? Oare acesta e paradoxul fanteziei? Oare ne-am întoarce în timp să schimbăm ceva dar n-am face altceva decât să fim și mai obosiți sau și mai frustrați? Depinde totul de cât de priceput ești sau poate de cât de așa-zis psihopat poți fi. Depinde poate cât știi să te ascunzi și cât știi să cauți un avantaj într-un as în mânecă de o putere extraordinară.
Dar azi? Ce am făcut după ce m-am trezit cu gândul ăsta? Am simțit nevoia de a face ceva. Am făcut puțină mișcare fizică și am vrut totuși să fac mai mult dar…n-am putut. N-am energia și nu știu cum să mi-o produc singur. Una e să ai o disciplină, ca la școală, în a-ți face temele când trebuie dar chiar și atunci mai săream peste ele. Cum să n-o fac mai ales acum? Când sunt matur și am atâtea responsabilități față de mine însumi și atâtea presiuni venite din partea familiei și a societății? Nu, nu sunt pesimist sau leneș dar…există anumite condiții umane ce ne înfrânează natural. Se spune că orice tip de acțiune voită, oricât de intelectuală ar putea parea, este întotdeauna rezultatul interesului, iar interesul implică sentiment. Nu știu cum în toți anii ăștia nu mi-am descoperit adevăratul sentiment pentru ceva anume. E un cerc vicios modul în care lucrez: caut sentiment iar asta presupune sentiment pentru a mă lansa în căutare. Poate ar fi bine să mă întorc înapoi în timp, să caut mai bine răspunsul la aceste ghicitori ale psihicului propriu. Dar nu rămân gânditor, împietrit pe un soclu. Indiferent de necunoștința mea supremă sau generală mă deplasez cât mai sus, sau înainte. Nu știu multe dar știu să-mi traduc unele impulsuri, să citesc ceva când vreau, să ridic o greutate când simt nevoia sau să-mi fac o mâncare specială când am dispoziția bună. Până în prezent, asta știu eu că face diferența, că mă ține în mișcare.
Toate aceste lucruri tot dintr-o întoarcere în timp le-am căpătat. Nu m-am dus fizic undeva anume dar psihic mi-am imaginat ce mi-ar creea un avantaj sau ce m-ar ține în mișcare. Am anticipat o luptă sau pur și simplu o nevoie și am acționat. Nu simt că este suficient dar caut o continuare constant. Oare dacă tu te-ai întoarce în timp, în copilărie…ai fi un om mai bun?