Zâmbea și o săruta apoi, răzând cu toată fața, arătându-și dantura imperfectă. Era deja un sentiment obișnuit alături de Ea dar îi era teamă că o face cumva prea stângaci, având în vedere că de mult nu-i mai bătuse inima așa.
S-au cunoscut de trei luni. El era o epavă umană dar simțul său practic îl menținea activ și interesant din exterior. Zic din exterior căci nimeni nu îndrăznea să se apropie, nu că i-ar fi lăsat el… Avea o privire ce chiar și atunci când era inexpresiv în sinea lui, reușea să țină la distanță pe oricine care ar fi avut măcar o întrebare despre ceva. Era priceput în anumite lucruri, atrăgea atenția și uite că așa a reușit s-o întâlnească pe Ea într-o zi anume. Era pasionat de mișcare, de natură, iar într-o zi atipică a reușit să ajungă cu câțiva prieteni vechi din copilărie undeva la munte. Avea suficiente cunoștințe despre supraviețuirea în natură. Desigur, doar s-a decis de mult să se descurce singur în viață și să fie un autodidact. Ea apăruse recent în grup. Era o fire deschisă dar nu tocmai populară ca scop, îi plăcea să fie subtilă în relații umane dar chiar și micile ei doze de socializare lăsau o puternică amprentă în jur. S-a temut de el la început, văzându-l ca cel mai tăcut din grup, dar și-a făcut puțin curaj și l-a întrebat ceva despre un foc pe care voia el să-l pornească. El o observase deja, ceva din chipul ei îi exprima ideea de fată perfectă. Fiind la munte, nu era cea mai gătită fată dintre toate dar fix asta i-a conferit șansa de a-și arăta frumusețea originală, nepătată de creme și soluții cerute de Societate. Arăta ca fata aceea din Povești, cu care creștem noi băieții la școală. Păr lung, chip angelic și o voce blândă. Animalul din el îi apreciase mai încolo și fundul și sânii și pofta ei senzuală dar înainte de asta, a văzut-o doar ca o curiozitate ce îl atrăgea din motive nu tocmai clare.
Nu căuta să se împrietenească în acel moment dar văzând curiozitatea fetei, a început să-i explice diverse. Se schimba, era mai lejer. Nu mai era rigid și rece, era prietenos ca un profesor și gesticula ca un copil pasionat. Ea nu îl scăpa din priviri și își menținea blocată pe față o figură ce el nu putea s-o catalogheze altfel decât simpatică, atunci când își făcea curaj să se mai uite din când în când în ochii ei și la fața ei.
Au trecut peste momentul de început și peste jena standard a intimității destul de repede. A rămas și el uimit de potrivirea din senin cu această necunoscută. Experiența lui dar mai ales a sufletul său înnegrit de timp îi spunea să nu se avânte și asta încerca din răsputeri s-o facă. Avea și ea scheleții ei dar el nu știa decât de vreo 3-4. Mai mult nici nu voia să afle ca să nu deranjeze sau ca să nu fie dezamăgit de vreo realizare. Cu toate astea, voia să știe tot despre ea. Ea părea destul de distantă dar nu putea să nu se atașeze de el din ce în ce mai puternic atunci când era atinsă, atunci când era satisfăcută… Plus că îl aprecia pentru felul său, o ținea activă în relație acest lucru.
Dar după un timp, totul s-a spulberat. Au devenit mai distanți. Secretele sau vorbele nespuse i-au ținut la distanță iar ei n-au știut cât de mare devine această distanță între ei. Poate lui îi era teamă de ceva încă, poate ea voia să ducă în mormânt un secret anume…nimeni nu știa. Această teamă a căutat pretexte. El spunea vorbe reci ce le găsea raționale de fapt, ea era jignită din orice și dorea să îl schimbe pentru un ideal confuz. Începea să devină totul o relație „normală”, cu țipete mute și priviri în gol.
– Știam de la început că e un risc, nu? Spuse el, regretând că deschide o discuție ce naște un sfârșit.
Ea a tăcut iar apoi s-a ridicat ca și cum ar fi avut o treabă urgentă în altă parte. A dat și ea de înțeles că s-a sfârșit și a plecat din apartament, lăsând în urmă doar gheață. A plâns și ea… Mult poate… El n-o să știe niciodată. Nu că ar mai conta.
Era el din nou cu a sa umbră în cameră. De acolo plecase și și-a promis cândva că n-o să mai ajungă acolo. Cât timp a fost cu ea s-a simțit fericit sau cel puțin ambițios în cinstea relației. Era într-un ring doar el și Întunericul și lumina puternic în fața Lui dar Întunericul a câștigat. Asta i-a dat de gândit iar. Unde greșește? Ce îl nemulțumește? Până la urmă, cine este acest Întuneric? Nu cumva e el, nu cumva unii sunt predestinați să aibă aceste simțuri vii ale nefastului? Ce chin, să iubești iar apoi să-ți smulgi singur inima din piept. Poate reușești să ți-o repui la loc de câteva ori dar nu va mai bătea la fel. Tic tac tic tac…la fel ca un ceas, ce te anunță că timpul trece. „Bucură-te de viață” îi spuneau prietenii. Dar cum? Când viața lui e un cerc vicios al iubirii copilărești iar apoi a întunericului infernal al realității croite pe măsura lui. Măcar a fost fericit pentru o clipă sau două…
– Carpe diem… Spuse semi-ironic, zâmbind într-un colț de gură pentru doar trei secunde.