Ultimul blog meet constantean a iscat niste discutii foarte…pasionale. Lady morphine de exemplu a simtit sa explice de ce scrie ea pe blog si as vrea sa evidentiez ca sustin scrisul liber si lejer pe blog.
INCEPUTUL
Primul meu blog a fost child.paradox.20m.com, unul care desigur nu mai exista acum. Il nascocisem prin anul 2003 sau 2004. Nu stiu daca exista pe atunci Blogger sau WordPress dar stiu ca bloggerii inca nu existau, cel putin nu cum exista acum. Eram satul de tot si toate. Treceam printr-o perioada neagra si prin perioada tentativei mele de suicid, care de atunci pana in prezent aparent ma cam face sa par factor de risc oricand ma intristez sau oricand ma deprim. Perioada aia m-a facut sa scriu despre parerea mea asupra societatii si asupra liceului ale carui cursuri urmam. M-am luat mai mult sau mai putin direct de anumiti colegi si profesori. Chiar si profesoara mea de istorie de atunci a spus o data in clasa in mod general si pseudo-subtil orientat catre mine: „In loc sa veniti la scoala, stati acasa si scrieti pe website-uri”. Da, chiuleam, dar…era necesar sa fac asta cand ma simteam cum ma simteam. Am infruntat orice critica sau teama de nou si direct si mi-am sustinut ideile postate nonconventional pe un mediu online. Asa ca am inceput sa scriu dintr-o nevoie de a comunica ceva. Poate era un strigat de ajutor insa in momentul ala era nevoie de a avea un jurnal public, care cel putin sa explice cum vad eu lumea. Pe atunci inca ma cam balbaiam cand vorbeam si nu imi gaseam prea multe cuvinte pentru a formula propozitiile asa cum trebuia formulate.
CONTINUAREA
Pe Blogger am intrat cam in timpul facultatii. Pana atunci avusem doar primul „blog” cu cateva cuvinte ciudate si dubioase pentru multi, pe care l-am lasat balta si l-am si inchis apoi. Dupa asta, am simtit nevoia sa imi ocup timpul cu scrisul caci „viata reala” ma apasa prea tare si nu prea imi gaseam un partener de discutii „pe masura”. Asa aparuse „joe’s blog”.
Am vrut sa fie „joe” cu „j” mic. La americani „Joe”este un fel de nume comun, reprezentand normalul, apartenenta la un grup general de oameni. Litera mica la inceputul unui subiect propriu s-a dorit a fi amplificarea sensului de om normal, care poate ar face lucruri minunate, dar care tot normal e, tot om ca alti oameni. Desi eram unul din bloggerii alfa intr-un fel, nu am scris nimic prin online timp de cativa ani. Apoi am zis sa intru si eu in randul lumii si am creeat acest blog. Primul articol a fost neinspirat oarecum, un fel de recenzie wikipediana a orasului Constanta. Imediat dupa articolul asta insa am inceput sa concep articole unice, cu sensuri psihologice si filozofice adanci, precum cele din discutiile pe care le purtam cu persoanele de pe mIRC, in care imi spuneau mie la 17 ani ca par a fi un baiat de peste 25 de ani, datorita felului de a gandi. Pana in prezent, se poate spune ca blogul m-a imbunatatit si chiar ca mi-a salvat viata. Poate candva o sa explic mai pe larg de ce si cum.
ADAPTAREA
Dupa multe articole personale, tratate insa din prisma usor obiectiva sau cel putin subtil subiectiva, am inceput sa vad ce inseamna sa te afisezi online atat de direct. Multi m-au apreciat dar multi m-au si criticat. Nu suportam critica, mai ales atunci sau mai ales critica slaba de om online, insa mi-am dat seama ca asa merge mecanismul si am invatat s-o accept. Ca si acum, nu am preferat deloc sa-mi cenzurez publicul sau sa le sterg mesajele. Am invatat sa fiu mai tolerant. In acelasi timp, incepusem sa ma exprim mai coerent iar balbaitul mi-a disparut. Scriind in continuu am devenit mai inteligibil si mai istet. Nu o zic doar cu mandrie, o zic ca fapt stiintific. Imi place mult sa evidentiez miscari psihice, stiintifice, samd, in om. Nu credeam ca o sa trec de clasa a 8-a, nu credeam ca o sa trec de liceu, deci nu prea eram atat de cerebral sau nu ma afisam asa, avand altele pe cap. Cu timpul insa am inceput sa fiu mai sigur pe mine, caci scriam si purtam in acelasi timp un dialog cu mine insumi, surprinzandu-ma absurd aproape de lucrurile pe care am sa le spun.
IMBUNATATIREA
Dupa ce m-am acomodat cat de cat cu exprimarea in mediul nou, am cautat sa ma imbunatatesc. Eram blogger dar eram blogger egoist. Nu prea e rau sa fii asa, mai ales cand ai un jurnal propriu, insa afisandu-te public cam ceri sa te conformezi unor lucruri cerute si de altii. Scriam articole lungi de tot si probabil cam greu de digerat, multi mi-au reprosat asta. Asa ca incepusem sa scriu mai scurt, desi imi era greu sa rezum in doar cateva linii tot ce-mi trecea prin cap despre un subiect anume. Mi-am facut blogul mai aspectuos, cu o animatie frumoasa, mai accesibil si mai modern. Nu mi-am vandut deloc sufletul, pur si simplu am evoluat. Imi placea sa fac asta, sa comunic mai bine si mai usor cu multi si sa vad ca acesti oameni reactioneaza pozitiv la ce faceam. Am inceput sa fiu mai altruist, sa caut sa explic prin articole ce consider eu ca trebuie facut in anumite ocazii. Apoi am facut articole mai tehnice, mai IT-iste, mai mediatice, samd. Am imbogatit paleta de continut. Eram egoist poate ca blogger insa sunt altruist de fel. Vorba unei amice, care e mai mica de inaltime: „as da si hainele de pe mine daca li s-ar potrivi cuiva”.
PAUZA
Apoi…am inchis blogul. Ajunsesem la un moment dat in care simteam ca nu prea mai am ce sa fac. Eram si profund dezamagit – cum sunt si acum – ca multi nu-mi inteleg articolele si ca nu le apreciaza. Nu sunt multi oameni care merg inainte in modul asta atat de sincer si direct si totusi am vazut ca nu prea se apreciaza asta. Mai erau si alte lucruri in viata mea care se intamplau atunci si am simtit ca trebuie sa ma opresc. Nu mai vroiam atentie nu mai vroiam cearta sau dezbateri asa ca m-am oprit. Am facut asta si de curand. Stiu ca nu prezinta credibilitate printre cititorii mei sa am un blog si apoi sa-l inchid, insa e foarte greu pentru omul ala care chiar e om, sa stea pe scaun in fata unui calculator si sa incerce sa fie sincer sau creativ in timp ce viata lui este zdruncinata intr-un fel sau altul. Nu ma astept sa inteleaga prea multi prea bine asta, cum nu ma astept sa ma inteleaga in acelasi fel lumea pe multe alte teme din viata si trecutul meu, insa eu simt sa zic exact cum se intampla pentru mine.
PHOENIX
Mi-am redeschis blogul apoi. Se vede si acum ca am arhiva din 2008, insa articole existau de mult mai mult timp. Am zis sa continui. M-am imbunatatit mult, am dezbatut subiecte mult mai serioase intr-un mod mai amplu. Devenisem deja aproape jurnalist pe multe subiecte. Am inceput sa ma folosesc de tehnici care ma urcau rapid in vizorul motoarelor de cautare sau a instrumentelor de statistici a traficului insa nu mi-am parasit modul direct si uneori socant de a povestii despre anumite lucruri. Blogul a inceput ca un jurnal pentru mine si invatandu-ma sa ma afisez cu ceva curaj in fata lumii, am continuat-o in maniera asta. Dar am facut lucruri noi si bune pentru public. Am inceput sa fac poze multe, sa asist la evenimente locale si sa fiu primul care aducea material de acolo, am inceput sa explorez mai atent orasul si sa ma duc pe unde nu s-ar duce nimeni niciodata, am facut multe. M-am dezvoltat apoi si cu joie.ro, website pe care as vrea din tot sufletul sa-l redeschid cand imi permite portofelul. Totul a evoluat. Chiar si asa, nu mi-am permis practic sa ma mai ocup de asta. Nici de website nici de plimbari nici de blog. Asa ca acum de curand, cum am zis si mai sus, l-am inchis din nou pentru cateva luni. Unii oameni ar putea spune ca e un obicei prost din partea mea sa fac asta, insa cand se intampla asta la o diferenta atat de mare de ani, isi capata un alt sens. E greu pentru multi sa accepte sensul ala insa…se intampla. O sa incerc sa n-o mai fac, hai!
COMSI COMSA
Nu imi e simplu sa stau si sa scriu cand stiu ca am si altele de facut, insa cam asta inseamna pentru mine sa am blog. Deci nu vreau eu sa aud la Blog Meet-uri ca trebuie sa fim asa si asa, cand de fapt intalnirile astea vorbesc despre oameni. Oamenii sunt un element complex, eu probabil sunt undeva in topul unui asemenea fenomen. Ma simt absolut oribil acum sa scriu in atat de putine cuvinte o istorie a blogging-ului personal insa ma descurc cum pot. As scrie in mod lejer romane de pe urma cantitatii de trairi pe care le-am avut pentru fiecare perioada si poveste din viata mea, insa momentan ma rezum rar la articole de blog precum acesta. Probabil multi ar crede ca exagerez, mai ales stiind multe din articolele mele; insa sunt multe povesti pe care nu le-am spus in online. Foarte multe.
Nu sunt multi ca mine si constat asta cu o oarecare solitudine. Insa, as vrea oamenii sa fie mai ca mine, sa se exprime mai ca mine si sa fie atat de deschisi incat nu s-ar mai enerva sau supara din prea multe lucruri banale din viata si imprejurari. Cand scriu, imaginati-va ca scriu cu tot sufletul asta al meu, cu toate chinurile din viata mea, cu toata dragostea din viata mea si cu cat pot eu din creativitatea acumulata de-a lungul vietii mele… La fel fac si altii iar multi altii probabil ar face-o si mai bine (cum si eu as putea) dar sunt ezitanti sau opriti de ceva. Din acest motiv e bine sa comunicam deschis si sa punem accentul pe intrebarea „Ce te face pe tine sa scrii?”. Suntem oameni si oameni. Poate nu trebuie sa ne acceptam asa oricum insa trebuie sa acceptam ca multi cand au de zis ceva, au de zis lucrul ala intr-un fel anume dintr-un motiv anume.
Este un articol lung articolul asta, insa nu va imaginati cat de prost rezumat imi pare mie. Chiar si asa, cativa o sa inteleaga bine multe din ce am spus si probabil vor aprecia nu doar felul meu de-a fi dar si propriul lor fel de-a fi cat si propriile lor porniri creative sau emotionale.