Am 26 de ani, dar ma simt de foarte mult timp prea batran. Desigur, nu fac ca pustoaicele de 20 de ani care aproape ca lesina caci si-au schimbat prefixul. La mine e mai diferita situatia.
Pana la 15 ani nu prea am existat constient sa zicem. Pana atunci doar reactionam la stimuli externi. Odata implinita aceasta varsta insa, mai m-am trezit, aproape brusc daca nu chiar brusc. Am descoperit ca pot sa tip la anumite persoane pentru a-mi apara propria persoana sau convingere, ca trebuie sa-mi fac o freza, ca trebuie sa-mi rad stupida mea de mustata, ca pot sa fiu destept sau ca eram in anumite domenii, ca pot sa fiu curios, samd. Nu e nici o coincidenta ca toate astea s-au intamplat fix dupa ce am terminat scoala primara, care evident te blocheaza rau de tot intr-o stare ce etern te va bantui. Am ajuns la liceu, puteam sa fiu altcineva. Asta am si fost. Nici nu-mi dau seama cum am inceput sa vorbesc mai mult, sa citesc mai mult, sa ascult muzica de calitate si sa am si eu o prietena in adevaratul sens al cuvantului. De atunci vroiam sa plec de acasa, sa fiu independent. Ba chiar aplicasem si la McDonald’s sa-mi gasesc de munca insa m-au respins caci eram inca la scoala cred.
Va dati seama, de peste 10 ani sa vreau sa fac ceva si sa nu o fac inca? La 17 ani deja eram „Guru”. Trecusem prin atatea rahaturi si chestii adanci incat imi inzecisem cunostintele. Unde mai pui ca eram intr-o continua imbunatatire, numindu-ma constient „Autodidact”. Fata de asa-zisii devoratori de literatura, eu am citit ce n-au citit ei niciodata: cartile date de la scoala! Nu multi stiu intriga din Alexandru Lapusneanu, sau nebunia maxima din Enigma Otiliei, putini si-au batut capul in chestiunea alegerii unui sens anume reiesit din Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi… Mai pe toate le-am citit si le-am simtit la un nivel anume. Un nivel mai „negru” ce-i drept, insa asta iti face familia, scoala si societatea uneori. Nu zic ca sunt fan al cartilor caci eu sunt mai nonconformist de fel, insa multe carti mi-au definit si mai ales mi-au confirmat multe stari.
Ok, sa zicem ca la 15 ani eram cum eram, dar pana la 18 ani eram si mai copt. Insa, de la 15 ani la 26 de ani nu s-au schimbat multe in mine ci doar m-am imbunatatit. Am incercat sa zic altora ca sunt la fel tocmai de cand eram mai mic in varsta, insa lumea tinde sa nu creada asta. Avand in vedere ca o zic de atatia ani, as prefera sa-mi zica ba ca am dreptate ba ca sunt nebun. Mi-ar fi placut sa am si eu un Majorat dar, eram intr-o perioada prea neagra in viata mea, plus ca desigur nu prea aveam noi bani sa facem cine stie ce. Am trecut si peste asta, doar nu-mi era strain fenomenul de „Neajunsuri” in viata mea. Repet, n-am avut o viata prea normala. Inca imi doream sa plec departe, sa fac ce vreau si sa fac multe, dar n-am putut, n-ai cum. Am fugit si de acasa. Nu ai unde sa fugi. Practic, nu ai unde. Nu ai ce sa faci, mai ales daca esti un ghinionist ca mine cu moralitate si suflet intact. E cam imposibil pentru un asemenea om sa se descurce in viata asta de oameni „descurcareti”. Stiu sa mint, stiu sa fiu malefic, nu-s absolut deloc inger, insa nu imi place sa mint, sa fur, sa ma prefac. De mult timp, am o aversiune totala fata de aceste practici.
Unde mai pui ca gandesc 100 de chestii pe minut? In fiecare minut, ora, 15 ani, 16, 17, 18, 19…26. Numar pe degete cati oameni mi-au auzit cu adevarat o parte din intamplarile din viata mea iar acesti oameni m-au intrebat aceeasi chestie care m-am intrebat si eu mereu: Cum de rezisti?
De aia ma simt batran! Caci la 15 sau 17 ani eram deja constient de mult prea multe lucruri, plus chestii pe care n-ar trebui sa le stie sau sa le simta un copil, si n-am progresat. Uite, de exemplu, cum banii te ajuta enorm! Daca aveam bani invatam pana acum 10 limbi straine pe putin, cantam la chitara perfect si la pian, aveam un corp de invidiat si dinti perfecti, eram respectat si temut de mult mai multi oameni decat sunt acum. Sunt realitati astea, nu sunt pseudo-motivari gen „poti sa faci lucruri si fara bani/milă!”. Vedeam ce inseamna sa ai 18 ani si sa ii reduci la tacere pe unii cu logica, vedeam ce inseamna la 20 de ani sa te respecte atati oameni mari pentru ca vorbeai convins si istet. Dar cu ce folos? Cand bati pasul pe loc caci nu poti sa te exprimi cum vrei? Aveam absolut toate sansele sa fiu genial la varsta aia…dar n-am avut instrumentele. Sunt batran caci nu mai pot da timpul ala inapoi, sa pot profita de creierul meu la momentul bun. Nu aveam cum in conditiile alea. Nu am cum sa-mi reprosez ceva – cum multi altii o fac stupid pe propria lor persoana – insa asta nu inseamna ca nu trebuie sa ma simt atat de…trist.
Stiu stiu, nu trebuie sa ma demoralizez, nu trebuie sa ma opresc, plus alte vorbe tampite… Daca ati stii cat de banali sunati pentru mine, chiar si voi, cei cu cele mai bune intentii. Am invatat expresiile astea de mult timp si am cautat sa le aplic de mult pe mine. Fata de alti copii, eu chiar am inteles ceva din ele. Nu intelectual, dar sufleteste. Eu prima oara am descoperit sentimentul, apoi definitia lui. Din acest motiv am zis mereu ca sunt mai mult suflet decat om. De asemenea, din acest motiv mi se amplifica felul negru de a fi, cand aud sfaturi si vorbe seci, pe care eu le-am cucerit de mult timp si pe care stiu sa le pun perfect in locul lor in viata mea. Desigur, caut si sa apreciez multe vorbe si de multe ori o fac instinctiv, caci nu stie mai nimeni ce solutie am incercat in viata mea si nu stie ca se repeta de 100 de ori in fata mea. Va dau si eu un sfat inapoi: fiti mai subiectivi! Pana la urma subiectivitatea dusa la extrem devine obiectivitate. Adica, dandu-ti seama cat mai bine de ce ai face tu si din ce motiv ai face-o, realizezi ca cealalta persoana nu e propria ta persoana.
Sunt atat de obosit si dat peste cap dar nu vreau sa aud ca sunt obosit si dat peste cap si ca ar trebui sa fac ceva. Am ani de experienta in gandurile astea si imi dau seama clar in ce situatie sunt, de aia o si evidentiez cuiva. Pur si simplu, scriu lucrurile astea ca sa ma mai eliberez cumva si poate sa eliberez putin si pe altcineva confirmand ca sunt oameni care resimt problemele vietii sau care resimt inzecit inzecitele de probleme ale vietii.
Viata e o curva. Daca imi rezerv dreptul sa apelez la vorbe gen „viata e frumoasa” sau „carpe diem”, cred ca imi rezerv categoric dreptul de a zice din cand in cand sau de multe ori ca viata e o curva. Viata nu trebuie traita, dar nici terminata! Asta e cea mai buna propozitie pe care ti-o poate da cineva. Este echilibrata, croita pentru oricine. Ce vrei tu sa intelegi din ea, e absolut treaba ta!