Ora 5 jumate dimineața. Nici n-am mai avut răbdare să aștept autobuzul și am luat-o ușor spre Gară. Vremea nu trăda vreo ploaie ci doar exprima o răceală oarecum tipică pentru o dimineață răcoroasă de vară.
Ca niște școlari blocați în timp, muncitorii își cărau ghiozdanele în spinare spre o nouă zi de muncă ce le umbrea un nou weekend. Oare oamenii ăștia ce hobby au sau oare au timp de unul? Eu eram în ton cu ei, simțindu-mă camuflat în societate însă, neavând cu adevărat firea de muncitor de duzină. Mi-am cumpărat preventiv un pachet de țigări pentru zilele pline de stres de la muncă pe care le anticipez. Nu am luat primul autobuz dar pe al doilea nu puteam să-l evit. La Radio cânta o muzică modernă de data asta, dar eu mă concentram pe cartea mea. Este un thriller american cu titlul The Postcard Killers, scris de James Patterson și Liza Marklund, o poveste ce până acum îmi pare egal terifiantă dar și romantică într-un stil sucit.
La ieșire din oraș am luat o pauză din citit. În dreapta mea, cerul era înnorat doar puțin cu o lumină ca de neon slab reflectându-se pe blugii mei. În stânga însă, cerul era negru și tăcut, cu nori triști și fulgere dese. O furtună pașnică sau cel puțin distantă ce mă transforma într-un observator neutru al naturii. Natura m-a observat de asemenea, căci de îndată ce am ajuns la muncă a ajuns și ploaia cu mine, cu fiecare pas devenind mai intensă. Eram îmbrăcat bine și nu mă supăram, ba chiar apreciam stropii lacomi ce îmi loveau șapca. M-am încălțat cu adidașii mei de alergat, o idee nu tocmai inspirată căci fiind construiți pentru aerisire sunt o proastă apărare împotriva ploii ce pătrunde pervers prin orice orificiu găsit.
Nu am cea mai bună stare iar somnul nu mi-a fost deloc lin, fiind bântuit de obsesii stupide și repetitive din timpul muncii din altă zi, dar dincolo de norii triști sunt eu, cu starea mea pasivă și totuși liniștită. Gândul la cineva anume este acela ce probabil mă face să zâmbesc în interior. E doar o clipă însă această stare de calm, precum la fel e starea momentană de haos a naturii. O să fiu trist iar, negru ca norii, știu asta. Dar mizez mult pe fericirea pe care o s-o am din nou după acel moment, mizez pe soarele ce răsare și ale cărui raze mă bronzează prost pe brațe. Nu e cel mai ideal început de săptămână dar e o continuare, o continuare a bătăii inimii. Bănuiesc că pot aprecia acest lucru măcar. Bună dimineața.