Cum ziceam şi pe Fb: Dau startul oficial al ignorării ciocănitului la uşă pe premiza că probabil sunt colindători. Dar hai să nu fim prea răi, să mai deschidem din când în când şi să le mai dăm un ban căci până la urmă aşa e frumos, nu?
Ţin minte cum prin colind mi-am adunat destui bănuţi împreună cu fratimiu ca să ne cumpărăm primul nostru joc pe televizor. Nu ne-am permis un Sega dar un Terminator tot ne-am luat. În alt an, crescând puţin mai mult, primeam eu colindători…cu toporişca! Serios. Luam o toporişcă de aia de tăiat carnea şi când veneau colindătorii la uşă îi speriam puţin. Groaznic om…groaznic. Dar ce ziceţi de ciocănitul ăla stânjenitor? De exemplu, am ciocănit la o uşă şi dau eu să bag faza cu „Primiţi cu colindul?” şi când colo nimeresc la ditamai gaşca de golani de cartier. Pe mulţi nu-i suportam iar ei zâmbeau la mine aşteptând să cânt. Prins în capcană, am cântat desigur. La alt bloc, la altă uşă, am început eu să cânt din nou când în uşă apare colega mea de clasă de care mai toţi erau îndrăgostiţi oricum. *gulp* Cred că eram mai roşu la faţă decât nasul lui Rudolph. Of, câte poveşti s-au adunat cu ieşitul la colindat. Voi ce făceaţi în această perioadă când eraţi mai mici?