Caut mereu un echilibru ca să mă completez, ca să fiu omul ăla senin și bun, însă până acum am găsit doar un echilibru prost.
Mă simt ca și cum îmi țin în permanență un echilibru forțat pe o bordură, în loc să merg pur și simplu pe trotuar. Conștientizez trotuarul și chiar strada dar mă sui pe bordură cumva și caut să-mi țin echilibrul, fiind temător în permanență să nu cad sau să nu mă împingă nimeni sau să nu mă observe nimeni. Sunt un anxios și sunt cu gândul în toate părțile deodată. Am ieșit azi pe stradă și eram mai atent ca niciodată la mersul meu ce îmi pare etern strâmb și ciudat. Mă simt privit sau separat de ceilalți și îmi strâmb mersul și mai mult. E oribil să fii atât de conștient de o funcție motorie de bază și eu totuși o fac.
M-a salutat o persoană și vorbea cu mine în mod degajat, însă eu eram în lumea mea și mă simțeam cumva sub acoperire, având misiunea clară de a merge în punctul x pentru a-mi face treaba iar apoi să ajung acasă, în punctul y, sărbătorind drumeția fără peripeții și conflicte. Mă simt de multe ori în tot elementul meu negativ, cu toată bipolaritatea, paranoia, ipohondria și obsesia mea la cele mai înalte cote. Spiritul meu ce-mi plutește deasupra capului zâmbește, imaginându-și ironia sorții, bătaia de aripi a unui fluture ce poate schimba pe oricine ca mine în ceva bun. Dar lucrul ăsta nu se întâmplă. Haosul meu e unul negativ, nedându-mi vreo șansă nici măcar la idei de fatalism, când soarta pare să nu aibă nici o noimă. E amuzant într-un sens macabru, când te aflii într-o stare de rău și crezi că ți s-ar putea întâmpla în continuare orice formă de rău, însă nu se întâmplă căci…nu e de tine chiar orice formă de rău. Tu ai răul tău, special croit pentru tine.
Și totuși mi-e bine pentru moment și caut să mă bucur de acest moment, chiar dacă mereu îl zgârii cu gânduri de calm înainte de furtună. Dar asta e problema, mereu mă scarpin psihic și mă furișez în propria mea peșteră semi-fortificată, gândindu-mă atât de tare că aș putea să-mi stric momentul bun încât îmi stric momentul doar prin asemenea gânduri.
Curioasă făptură mai sunt și n-aș putea condamna pe cei ce nu mă înțeleg. Până la urmă, nici eu nu o fac… În general, din acest motiv sunt așa solitar. Prefer să mă înnebunesc doar pe mine, nu și pe alții.