Era din nou doar ea, paharul de vin roșu preferat și gânduriile sale. Se simțea trădată pentru a nu știu câta oară. De ce oare l-a lăsat să se apropie atât de mult?
Nu o interesa să audă părerea cuiva despre felul ei aparte de-a fi, chiar dacă acest cineva care își dădea cu părerea era un El pe care îl adora inexplicabil. Voia doar să fie acceptată și dorită, să i se răspundă cum trebuie la al său „te iubesc” spontan. Dar realitatea era alta și o detrona constant cu acte de trădare a sentimentelor naive. El nu avea de gând s-o accepte așa cum e. Îi săruta buzele cu cea mai mare pasiune iar când o atingea se simțea ca și cum el era singurul care a atins-o așa până în acel moment. Dar nu era de ajuns. Felul ei îngust o bloca să vadă realitatea, să vadă necesitatea altcuiva decât cea a propriei persoane. În toată ignoranța asta, ea credea că are dreptate și că are un ghinion incredibil în lupta ei continuă în a desluși sentimente și emoții.
Era atât de frumoasă dacă nu se strofoca atât de tare… Dar ea nu știa asta, credea că trebuie să își mențină garda ridicată pentru oricine iar apoi se mira de ce este părăsită. Sorbea din nou din paharul de cristal cu picior înalt și lăcrima sec. Părul de pe brațe i se ridicase la prima gură de vin, acum însă era obișnuită cu gustul. Docilă și paralizată de alcool se gândea mai limpede la realități ignorate. Plângea în reluare când realiza că greșește dar știa că e om și că are dreptul ăsta. Însă oare ce om voia să fie? Măsura credinței tale este măsura durerii pe care poți s-o înduri, așa că ea oare cum făcea față unei asemenea expresii? Își jura să se schimbe a doua zi dar știa că se va schimba într-un mod ipocrit și slab. Se condamna pentru o asemenea atitudine în fața durerii însă doar planul ăsta îl avea în minte. De ar știi ea că este iubită oricum…fără a fi necesar un asemenea teatru repetitiv și solitar.