Eu am o problemă cu minţitul. Fiind pus de mic în varii situaţii mega jenante (din cauza familiei, din cauza şcolii…) începusem să mă irit din ce în ce mai tare în faţa prefăcutului şi a minciunii. De asemenea, în topul cuvintelor nesuportate de mine se află şi celebrul „descurcăreţ”. Nu-mi plac oamenii descurcăreţi căci mereu umblă după ei cu ghilimele. Şi oamenii cinstiţi şi decenţi sunt deseori isteţi şi practici, de ce să nu-i adorăm pe ei ?
Citeam un articol pe un website străin, aici. În fine, nu l-am citit chiar pe tot, căci este scris într-o manieră cam haotică. Imaginaţi-vă cum ar fi să-l punem pe Radu F. să scrie Luceafărul…
Articolul vorbeşte despre un tip ce a renunţat la a mai minţi pentru a-şi îmbunătăţii viaţa. A intrat în câteva polemici din cauza asta dar în mare parte a fost apreciat pentru sinceritatea sa. De asemenea, a fi mai sincer cu alţii dar mai ales cu el însuşi l-a ajutat să se echilibreze mai bine în materie de dorinţe în viaţă şi în materie de rezolvări aduse problemelor de zi cu zi.
Eu am renunţat la minţit în mod treptat. Nu de tot, desigur, dar în general sunt destul de alergic la minciuni sau comportamente prefăcute. Când aveam până în 15 ani, am mers acasă la o fată, noua mea prietenă de atunci. Părinţii ei erau la muncă. Stăteam la discuţii pe canapea doar, era o vârstă mai inocentă dar şi nişte vremuri mai simple poate. Deodată, se aude soneria. „Oh, nu! A venit tata!” spuse ea speriată. Se uita în jur şi îmi zicea să mă ascund în dulap. Ridic eu o sprânceană şi zic „Um…ce?”. „Sau după canapea măcar. Te rog!”. Am râs scurt şi crispat de idee şi i-am zis cu convingere că îl salut şi ne comportăm normal şi gata. Nu ştiam la ce să mă aştept şi a fost bine eventual dar fata nu-şi imagina că eu chiar nu sunt capabil să mă mai înjosesc atât.
Eram cam furăcios când eram mic şi eram şi mincinos grămadă însă aveam şi o conştiinţă uriaşă ce mă bântuie până în ziua de azi. Adică dacă mă aruncam după canapea şi mă prindea acolo cineva, nu doar că ieşea un scandal mai mare însă şi retrăiam acea scenă până la adânci bătrâneţi. Atât de conştiincios sunt. Ba chiar, prima oară când am furat ceva am furat 10000 de lei vechi dintr-un dulap de unde văzusem eu că ascund părinţii banii. Nu ştiam eu prea multe despre bani dar ştiam că-ţi cumpără dulciuri. Am cheltuit doar 1000 de lei însă iar restul de 9000 i-am pus înapoi ! Chiar suma de 1000 lei cheltuiţi era target-ul meu deşi pot să jur că aveam 5 ani pe atunci. Cum ziceam, am pus restul înapoi. Dacă nu făceam asta poate scăpam cu basma curată şi se acuzau doar părinţii între ei dar aşa…s-au cam prins ei cine a fost făptaşul şi m-au luat la bătaie aşa puţin, cum e tradiţia românească. Ultima oară când am minţit cum de fapt n-am făcut-o vreodată a fost prin 2011. Eram împreună cu cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o şi eram foarte fericiţi împreună. Părinţii ei însă nu se uitau aşa la oricine. Chiar dacă aveam job atunci, ei visau la altceva pentru fiica lor. Au cerut să mă cunoască şi m-am conformat bucuros. „Hai! Cât de rău poate să fie?” îmi ziceam eu. De obicei m-am înţeles perfect cu părinţii fetelor, de multe ori mai bine decât cu fata în cauză. Fix înainte să intrăm în curte, fata m-a oprit şi mi-a recunoscut că a spus o minciună, ca de fapt eu sunt la prestigioasa facultate X şi că trebuie să joc jocul ăsta. Am luat-o razna aproape şi oricât de frumoasă era îmi venea să plec şi să o las acolo uitându-se tâmp la scenă dar…pentru ea, după un scurt protest mini-panicat, am zis s-o fac totuşi. M-au luat ei cu întrebări simple şi bla bla dar apoi a intrat maică-sa în pâine. Şi m-a chestionat. Şi m-a întrebat cât mai e taxa acolo şi m-a întrebat de specializări. Ce jenant, să mint atât şi atât de stângaci. Apoi a zis să-i recunosc că nu sunt la facultatea aia căci s-a prins de minciuna mea. Jesus! Era să intru în pământ. Şi n-a ieşit bine, cum vezi în unele filme…că râd toţi şi totul e bine. Din rău a devenit mai rău iar ea ţipa că nu suportă mincinoşii. Am protestat şi i-am spus că unele minciuni sunt justificate, pentru un scop anume, când o faci pentru persoana iubită. „NU! SĂ NU AUD!” a spus mama fetei în mod isteric. Nu cred că am fost vreodată umilit de nişte părinţi în modul ăsta. Şi nici nu permit! M-a marcat acest incident câteva luni bune şi încă mă gândesc la el cu groază.
Deci…credeţi că mint eu prea tare? Gândiţi-vă mai bine! Sunt şanse mari să nu mint deloc când vorbiţi cu mine. Tocmai din acest motiv intru în polemici cu atâţia oameni sau tocmai din acest motiv le dau impresia apropiaţilor că pot să-şi permită să-şi impună punctul de vedere despre viaţa mea. Dezavantajul la sinceritate e că atunci când spui pe bune ce simţi sau ce se întâmplă, primeşti răspunsuri din cărţi despre cum ar trebui de fapt să faci un lucru. Un om „normal” ar zice că nu ar face o şcoală de şoferi sau că nu ar face un curs de mecanică pentru că nu îi pasă deloc de asta şi că îi place prea mult altceva. Eu, pe de altă parte, cu o sinceritate de copil naiv aş spune realitatea: că mi-e teamă sau că pur şi simplu nu înţeleg anumite lucruri sau că nu le accept. Oricare din aceste variante care s-ar potrivi cu subiectul. Cei sinceri, deschid mai multe uşi ale dialogului şi mai mereu trebuie să fii foarte puternic să faci faţă valului de păreri contra. Puternic sau poate şi puţin mai mult…izolat. Prefer să fiu sincer şi m-am simţit aşa bine prima oară când mi-am schimbat macazul pe sinceritate! Din punctul meu de vedere, este mult mai simplu să intri într-un conflict cu cineva decât să te macine o acţiune ruşinoasă!