Stau la geamul termopan în societatea de plastic, privind case nefinisate și trotuare incomplete într-un cartier cu alură de dihanie. Dar ceva mă rupe din peisaj.
În dificilul moment de sensibilitate artistică, pot totuși să mă simt ca în altă parte, ca în locurile vizitate când eram copil. O ploaie rară și un vânt ușor dezlănțuit îmi amintește de un alt loc sau de alte locuri, în care auzeam aceeași copaci chinuiți de vreme și miroseam aceleași frunze înmuiate în roua rece a cerului închis. E un miros ca un gust, ca un fel de viciu ce nu-l poți dezlipi de gură. Îl simt cum îmi intră în stomac și mă vindecă de boli dar mai ales îl simt cum îmi intră prin nări, direct către creierul plin de fum negru al unei frământări exagerate repetitive. Fumul se împrăștie pentru un moment iar eu rămân gol și liber. Ce bine se simte. Toate astea în câteva clipe de stat la geam, cu mâinile pe rama prăfuită de termopan ce nu-mi exprimă niciodată nimic. De ar fi din lemn, pe prispa unei case la munte, aș simți mereu ceea ce simt acum pentru câteva clipe. Dar nu este și nici ploaia nu este un vizitator prea interesat de existența mea într-o cutie de beton la un etaj anume. Cum să nu-mi placă ploaia când atât de rar am parte de ea și când atât de intens îmi dezvoltă simțurile? Îmi intră până în cameră acest miros și această răcoare de vară pătată de rouă. Mă oprește puțin din gânduri haotice dar mă invită la altele de maniera „cum ar fi dacă?”.
Cum ar fi dacă aș fi în altă parte? Aș mai rămâne același? Oare chiar poate să fie schimbat un om atât de tare de un simplu miros? Cu fiecare astfel de moment, îmi place să cred că da.