Am chef să palavragesc şi eu puţin. Ştiţi cum e, vii de la muncă unde eşti băgat în priză pe un domeniu anume, apoi scapi pentru câteva ore, dormi şi iar muncă de dimineaţă. Simt şi eu nevoia să comentez.Toţi care spun că e bine, mint. Toţi care spun că nu trebuie să te plângi, mint. Tot ce-ţi reproşează ei ţie este de fapt ceea ce fac ei. Dar ce? Tu ştii că ală se scarpină în fund? Desigur că nu. Dar, nu îl poţi suspecta de asta? Şi el e om şi ceea ce debitează în general sunt proiecţii, adică exteriorizează ceea ce el cunoaşte personal şi ceea ce el face.
M-ar mira tare să vină cineva la mine să muncească ceva ca mine şi să-mi zică ceva de genul „nu-ţi mai face griji”, „fii calm”, „fii mulţumit”. M-ar mira căci este în contradicţie cu logica. De aia spun că nu-mi schimb părerile, căci până la urmă tot cu propria noastră societate muncim, iar propria noastră societate este o adunătura foarte bizară de caractere. Aşadar, deşi mulţi sau unii nu muncesc la negru, munca tot neagră e prin caracterul ei românesc, prin modul derutant de a se desfăşura. Nu zic că vorbesc de locul meu de muncă, pentru că încă mai vreau să-l analizez, însă îl supun şi pe acesta la critică când e cazul, în limitele aferente.
Apropo de nesuferinţe în sistem. Am mai zis-o cândva: chiar e normal să scrii într-un anunţ de muncă dorinţa de a găsi un angajat rezistent la stres? Adică, nu crezi că asta spune ceva negativ despre firma ta? Crede-mă, eu mă descurc să-ţi fac 7 lucruri deodată, dar tu te descurci dacă ţi le fac incomplete sau dacă le amân pe celălalte? Pot fi supraom în limita oricărui sens decent metaforic apropiat de propriu, însă nici dacă vreau eu mult de tot nu pot să zbor sau să mut munţi. Nu sunt vreun Dr. Octopus sau Goro, să am atâtea mâini. Da, de aia aveam poză cu Goro în articol, n-am găsit alta mai relevantă.