Nu cred ca ar trebui sa ne fie jena de propria naivitate. Traind viata asta an de an, zi de zi, ora de ora si minut de minut, incep sa-mi dau seama – poate subiectiv poate nu – ca fix faptele instinctive de naivitate ma definesc complet.
Stiu ca risc sa „mi-o iau in bot” uneori sau ca risc sa cad prada primei impresii sau sa cad prada aparentei; stiu ca risc sa fiu catalogat ca prea nebun sau prea cuminte – culmea, in acelasi timp, in aceeasi persoana – dar…naivitatea cu care ma misc sincer si direct pare sa-mi defineasca multe din dorintele mele. Eu sunt primul caruia ii pare rau ca nu merge o relatie, mai ales cand ma afisez „de treaba” si rezonabil, insa nu am simtit niciodata sa ma afisez altfel, in ciuda durerii. De cand ma stiu, multi mi-au zis sa zic ca cine stie care ei si sa fac exact ca mine, insa asta nu mi-a satisfacut naivitatea mea de a fi direct si deschis si total opus unei asemenea idei general acceptata. Intr-un astfel de context, oare cat de naiva e naivitatea, cand de fapt imi arata anumite lucruri mai relevante decat oricare alta relevanta universala?
In ciuda lipsei unei dovezi clare, imi place sa cred ca daca ma uit mult timp la cer, o sa vad candva un OZN. Vreau sa cred in continuare ca daca ma concentrez indeajuns de mult, intr-un mod anume poate, o sa reusesc sa levitez. As vrea sa cred de asemenea ca exista un lucru bun anume pentru un caz anume, cum ar fi bucuria, iubirea, istetimea….orice de acest gen, dar suprem. Deci sunt naiv uneori sau de multe ori, insa ma simt bine si putin arogant chiar, stiind ca nu ma rezum la o banala speranta. Naivitatea e mult mai puternica si mistica. Este ca nebunia. Multi ii dau multe definitii Nebuniei, insa mai nimeni nu poate reusi s-o clasifice intr-un mod strict. Unele lucruri in viata nu sunt deloc stricte, iar incepand de acolo…descoperi ca si alte lucruri isi pierd pilonii definitorii. Asadar, totul devine deschis, haotic si…naiv.