Oare cât de comun sau intenționat e Deficitul de Atenție?

În lumea întreagă, există o definiție a unui lucru distorsionat comun din firea umană. Fenomenul se numește ADHD, sau din 1994, ADHD-PI (Attention Deficit Hyperactivity Disorder Predominantly Inattentive). În Română, se zice în general doar „Deficit de Atenție”.

La fel ca în poza din stânga, mulți astfel de copii vin din familii dure, isterice sau destrămate. Copilul este obligat să-și formeze trăirile și construcțiile neuronale într-un mod limitat și bruscat. Unii ajung să se închidă în ei și deși sunt inteligenți, iau numai note proaste la școală, căci sunt cu mintea altundeva. Alții pot face minuni, însă luptă mai greu pentru acele realizări, căci în același timp trebuie să-și ascundă complexele. La suprafață, ai zice că persoana aia este doar o persoană tristă sau din contră, că e cea mai populară din școală și cea mai nebunatică; asta e în funcție de tipologia ADHD prezentă în fiecare. Nu mulți află adevărata față a cuiva însă, nu mulți caută să vadă asta.

Am o verișoară de nici 8 ani și văd deja semne de ADHD. Cu greu îi atragi atenția, nu prea învață nimic decât atunci când poate este forțată de plictiseală și împrejurări, este prea hiperactivă chiar și pentru vârsta ei și nu reacționează favorabil nici dacă îi vorbești frumos nici dacă o cerți. Cu toate astea, știe să fie cât de cât ordonată și atentă cu oamenii din jur, știe să simtă plăcere și durere, chiar dacă o face într-un mod…privat. Am observat-o odată cum o durea un dinte ce creștea. Fugea și se juca dar îmi zicea așa îngrijorată puțin că o cam doare. Când a durut-o mai tare, plângea, dar o făcea ca și cum era singură, ca și cum oricum nimeni nu o auzea. Mai schița uneori un zâmbet printre lacrimile ei de crocodil ce se revărsau pe obraji. După ce își luase o pastiluță, iar râdea și fugea, ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Nu a avut o situație prea bună la începutul vieții ei și probabil cu asta s-a obișnuit. Nu e normal totuși, nu sunt reacții normale, chiar și pentru cineva de vârsta ei. 

Un alt caz, mă duce cu gândul la posibilul viitor al acestei verișoare. Știu o fată frumușică foc și hiperactivă de asemenea. Are până în 21 de ani însă se comporta de multe ori exact ca verișoara mea. Exact același tipar. Râde mult, parcă nu aude când vorbești serios cu ea, șamd. Deși e frumoasă nu e genul de petrecăreață non-stop. Asta se traduce prin faptul că nu are o filozofie de viață de respingere a unei categorii sociale (vezi piți) sau de respingere a problemelor, ci pur și simplu reacționează așa cum știe ea. I-am spus cândva ceva foarte serios întâmplat în viața mea iar în loc să fie alături de mine și să plângă poate cu mine, și-a făcut altceva de lucru, spunând în mod senin că da…încă te ascult. Asta m-a rupt de ea emoțional foarte mult, căci nu-mi imaginam cum o persoană poate fi așa rece și nepăsătoare, chiar dacă în același timp îți zice că te iubește sau că îi e dor de tine. Dar…îi știam trecutul zbuciumat și știu sigur că cineva cândva a făcut-o să-și ascundă frica și tristețea, să și-o arate mai mult ei, în cantități mari dar în privat. E genul de persoană căruia nu poți să-i comentezi multe căci te pune la punct, dar dacă ai certa-o dur (mai ales să-i fi apropiat), ar lăcrima tăcut, cu capul lăsat în jos, supusă total în vinovăție și neputință. Exact aceste paradoxuri de comportament îți arată că ceva e total dezechilibrat.

Așadar uite cum o istorie se poate repeta și cum o astfel de istorie poate jigni sau distruge nu doar viețiile altora dar și pe cea proprie, când de fapt nu știi ce ai și nu știi cum să remediezi, să simți mai mult când trebuie, să simți mai puțin când e cazul, să înjuri când trebuie, să aplauzi când e nevoie și să faci totul cât mai natural posibil. Căci dacă nu faci asta, începi să-ți îmbrățișezi distorsiunea pentru că de fapt aia e cea care te apără de rău, cât de cât. Drept urmare, mulți suferă de un deficit de atenție voit, tocmai pentru că sunt forțați atât de tare de oameni și împrejurări să intre în aceeași găleată și în același ritm cu alții de fel și fel de tipuri.

Se spune că tratamentul e ba medicamentos, deși unii pacienți nu suportă sau devin dependenți (mai ales copiii), ba cel…normal: atenție, mediu bun, dragoste. Cel normal e cel mai scump în societatea noastră și cel mai rar, mai ceva ca un diamant.

Mulți în multe familii românești au primit mai degrabă o palmă peste față decât o privire în ochi sinceră și serioasă, urmată de întrebări de copil: cum te simți? ce simți? de ce faci aia? ce ai vrea să faci? Ba chiar și în Cămine de Stat, copiii sunt biciuiți la propriu căci ei nu știu cum să evite un conflict și fix în conflict intră când un oarecare îngrijitor traduce comportamentul ca simplă încăpățânare și neobrăzare. Din păcate mulți sunt sortiți eșecului în viață…cel puțin în viața sentimentală și emoțională. Chiar și cu un caz de 8 ani, trebuie să fii acolo mereu, să ai un mediu anume și un set de obiceiuri anume, zilnic, des pe zi. E imposibil de multe ori pentru mulți să facă asta, drept urmare, boala se răspândește. 

Cel mai bun caz, ce coincide uneori fix cu această boală a minții ce este mai mult o barieră și atât, este să ieși din mediul respectiv. Eu m-am schimbat, de exemplu, când am plecat din școala generală. M-au distrus emoțional și social clasele 1-8, dar tot am mers mai departe și m-am schimbat ca prin miracol în Liceu. La facultate, la fel am pățit iar dacă reușesc să fiu independent de asemenea, schimb foarte multe din lucrurile ce-mi pun barieră în fața fericirii sau a împlinirii a unui simplu scop. În practică însă, e greu să reziști. Deci trebuie să avem cu toții noroc de ceva înțelegere în jur și să ne punem absolut toată speranța în schimbări de mediu și situație.

Cu toate astea, mulți rămân un mister pentru ceilalți. Poate de aia mulți au un grup strict de prieteni, un tipar anume. Foarte mulți alții nu gândesc noțiunea de individualism iar în ADHD, această gândire democratică și evoluată ar putea salva multe vieți, ba chiar ar putea construi unele unice și celebre. Ne-am obișnuit să ne grăbim în viață, când de fapt avem atâta timp de văzut atâtea detalii în cei din jur. Așadar, oamenii ar trebui să se împartă în două categorii comune: cei care înțeleg și cei care nu înțeleg dar nici nu se bagă să jignească sau să contrazică individualismul cuiva. Trebuie să învățăm să vorbim cu anumiți oameni iar pentru unii ca mine, asta nu e utopie…ci condiție strictă cu care mă impun în orice cerc social.