Un nou Univers – Partea V

Trecuse întreaga toamnă de când Oracolul îşi instruia eleva. Totul începuse cu exerciţii simple de concentrare apoi cu tentative din ce în ce mai de succes de a controla Elementele.

Agatha avea o casă într-o zonă frumoasă de munte. Era un amestec de pădure deasă şi răuri, cascade şi lacuri. Casa avea caracteristici asemănătoare ca cea de la oraş, însă era mult mai mare şi mult mai luminată. Era o casă de meditaţie. Agatha şi Eva lucrau intens la asta, când în spaţiul liniştit şi solemn al uneia din cele mai spaţioase camere ale casei, când în natură, lângă un râu sau o cascadă. Alex le însoţea constant, citind mereu părţi din Ghid şi notându-şi într-un jurnal momente, însoţite de desene specifice ce deveneau din ce în ce mai formidabile.

– Nu ştiu cum de pot desena atât de bine. Parcă înainte nu eram aşa… Spusese Alex, în mod involuntar, cu voce tare.

– Şhh! Linişte! De fapt, e timpul să ne laşi singure! Ne revedem acasă. Spuse Agatha către Alex.

Uimit de răspunsul rapid şi dur din partea bunicii sale, ca un copil care nu ştie cu ce a greşit, Alex s-a ridicat brusc în picioare, făcându-şi ochii mari. A observat însă că nimeni nu-i dă atenţie aşa că s-a conformat.

– Sunt mândră de tine, spuse Agatha către Eva, ai reuşit să te controlezi perfect pentru a te activa. Haide totuşi să vedem cât de bine îţi controlezi nu doar puterile ci şi emoţiile.

Au mers împreună către un râu îngust din apropiere. Eva şi-a însuşit puterile foarte rapid, simţind şi ea că îi este predestinat asta. Fiecare exerciţiu de activare îi permitea să controleze nu doar apa de pe Pământ ci şi pe cea din Cer. Acum avea doar de demonstrat în faţa Oracolului că a ajuns unde trebuie.

– Un râu micuţ. Vrei să-l îngheţ probabil. Pot să fac asta fără nici o problemă! Spuse Eva, fără a putea să-şi abţină o mândrie umană.

– Nu. Vreau să faci ceva ce nu te-am învăţat până acum.

Eva se îngrijorase puţin, fiind luată prin surprindere, însă imediat şi-a ridicat bărbia la loc şi a înfruntat necunoscutul.

– Ce trebuie să fac?

Eva s-a concentrat şi folosindu-şi puterile dobândite a reuşit să oprească o parte din râu, însă doar o bucată. Apa curgea încă, ocolind bucata blocată în timp. Eva observase asta şi devenea din ce în ce mai stresată, încercând să o oprească cu totul. În cel mai intens moment al concentrării sale, fiind nervoasă, Eva a împins bucata de apă cu totul în pământ, reuşind să agite apa atât de tare încât o parte din ea o udase pe Agatha.

– Îmi cer mii de scuze! Spuse Eva, ruşinată.

– Nu-i nimic… Răspunse Agatha, într-un mod uşor iritat. 

Şi-a revenit rapid însă şi cu acelaşi ton calm i-a explicat ce trebuie să facă.

– Repet, vreau să-ţi văd nu doar puterile ci şi emoţiile! Nu căuta să controlezi doar ceea ce vezi! Caută-i originea! Imaginează-ţi de unde porneşte şi unde se opreşte. Caută ansamblul! Caută-ţi emoţia şi cunoaşterea din interior!

Eva a înţeles lecţia şi şi-a închis ochii. Şi-a imaginat un fel de mecanism clar cu Început şi Sfârşit, l-a separat de tot şi l-a dus într-o altă existenţă. L-a oprit acolo. Şi-a deschis ochii şi a văzut-o pe Agatha zâmbitoare. Şi-a mutat privirea la rău iar apa era liniştită şi tăcută. Se auzea bătaia vântului, se auzeau câteva păsări sălbatice, însă răul era blocat la comanda Evei. „Mergi” a zis Eva, iar răul pornise la loc.

– Foarte bine. Un singur lucru mai avem de făcut, zise Agatha, luând-o înainte către destinaţia cunoscută doar de ea.

Au luat-o pe o cărare din pietre şi au ajuns la intrarea unei peşteri ce din cauza cascadei ce o acoperea, părea să aibă o poartă uriaşă formată din apă.

– Îmi permiţi? Întrebase Agatha, arătând cu mâna către apa ce violent se prăbuşea fără oprire.

Eva a înţeles ce dorea aşa că a deschis cărarea prin apă ca şi cum ai deschide o cortină în două. Mereu când comunica într-un asemenea mod cu Natura, ochii ei albaştrii i se aprindeau puţin şi apoi îşi reveneau la culoarea iniţială.

S-au aşezat pe două pietre mari aflate lângă această intrare. Agatha începuse meditaţia iar Eva, deşi nelămurită încă de sarcină, a acompaniat-o.

După o linişte scurtă, Oracolul grăise.

– Mai ţii minte când ai îngheţat acel pahar la mine în casă? Ai făcut-o din greşeală. Aş vrea acum s-o faci intenţionat! Spuse Agatha, păstrându-şi ochii închişi pe tot parcursul îndemnului.

– Adică…vrei să îngheţ o cascadă? Spuse Eva, într-un ton îndoielnic.

– Nu. Vreau să îngheţi tot! Spuse Agatha cu o seninătate ieşită din comun.

– Cum?? Tot…tot? Întrebase frenetic Eva, neînţelegând de unde să înceapă să înţeleagă acest concept.

– Nu chiar tot tot, ci doar zona în care ne aflăm, concluzionase Agatha, într-un mod identic de senin precum precedentul.

După o pauză lungă în care Eva îşi cercetase colţurile minţii, a dat curs ordinului.

– Bine. O s-o fac.

Deşi era doar ora 12 şi un pic, cerul se înnorase brusc. Vântul devenea mai puternic iar toate animalele şi păsările ce nu fugiseră până acum de Iarnă, îşi căutau în grabă un loc de adăpost. Alex era în faţa casei, observând fenomenul brusc.

– Hmm, ciudat. Îşi spuse el, uitându-se fără să vrea la ceas. A rămas puţin pe gânduri. Doisprezece…doisprezece….de ce îmi sună cunoscut? Îşi spuse el însuşi, căutând o pagină anume din ghid pe care a şi găsit-o. Şi-a făcut ochii mari şi a luat-o la fugă cu cartea în mână, căutându-şi prietena şi bunica.

Răul ce înainte se încăpăţâna să se oprească, acum îngheţa din ce în ce mai tare. Un lac din apropiere făcea exact acelaşi lucru, făcând captivă în gheaţă o barcă de pescar rătăcită. Eva îşi ţinea ochii închişi apoi îşi ridică privirea albastră intens. Cascada era oprită din ce în ce mai tare de gheaţă. Totul era liniştit apoi. Locul arăta ca un palat de cristal, de un albastru adânc şi clar.

Agatha zâmbise încă o dată. Se ridicase în picioare şi a dat să iasă din peşteră, nu înainte de a-i confirma ceva Evei:

Eva se simţise cu timpul din ce în ce mai schimbată, însă ziua asta o formase complet. Au luat-o amândouă pe câmpul îngheţat, mergând tăcute şi liniştite către casă. Fix în acel moment, ambele îl văzuseră pe Alex, alergând de nebun şi ţipând ceva incoerent.

– Sunteţi….sunteţi ok? Spuse Alex, căutând a-şi trage sufletul.

– Desigur, de ce n-am fi? Spuse Eva încrezătoare, sărutându-l scurt pe obraz şi trecând împreună cu Agatha pe lângă el, lăsându-l confuz şi agitat în urmă.

– Păi…norii…gheaţa…toate păsările…n-aţi văzut? Spuse el într-un mod caraghios.

– Totul e bine, puiule, nu te îngrijora. Adăugase Agatha, fiind concentrată mai mult pe realizarea Evei.

– Bine bine, dar uite ce am descoperit! Spuse Alex, postându-se în faţa lor cu cartea deschisă. Când mă uitam la ceas era 12:12 iar noi suntem azi în 12 Decembrie 2012! Am descoperit în carte simbolul ăsta şi nu ştiu ce să cred!

Alex arătase către un romb ce avea înscris în mijloc cifra 12, iar fiecare latură era notată tot cu aceeaşi cifră 12. Lângă acest romb, se regăsea o pereche de ochi albaştri ce păreau a fi ai Evei.

Agatha, zâmbise şi îl lămurise.

– Minutul doisprezece al orei doisprezece a zilei doisprezece a lunii doisprezece al celui de-al doisprezecelea an al noului secol. Acesta este momentul activării depline a Evei.

Eva zâmbea, mulţumită de acest moment. Îl sărută din nou pe Alex şi îl lăsă în urmă iar. 

Alex rămăsese pe gânduri. Agatha însă îi mai dădea ceva de gândit.

– Hai, mişcă-te! Trebuie să ajungem acasă pentru a ne odihni. În curând, va trebui să-l găsiţi pe Gabriel.

Alex revenise brusc la realitate, urmându-le anemic şi botos, adăugând mai mult pentru el în timp ce-şi dădea ochii peste cap:

Va urma…